Ce doreşte Dumnezeu?

Pentru mulţi dintre noi, înţelegerea voii lui Dumnezeu este o preocupare continuă. Desigur, prin însăşi natura noastră umană – limitată, nu vom putea niciodată înţelege voia Lui în ansamblu, însă trebuie să ne asigurăm că avem o înţelegere asupra dorinţei Tatălui ceresc, în ce ne priveşte pe fiecare, în mod personal, intim.

Început de an, continuare sau nu

Nu vă înşelaţi crezând că orice început înseamnă automat a lua totul de la zero. De multe ori, de prea multe ori, un început este doar o continuare, mascată poate de o dată din calendar, sau de un personaj nou în viaţa noastră, de o situaţie nouă sau de context diferit. Însă, în esenţă, continuăm ceva ce am început în trecut.

Se-apropie Crăciunul…

…vino să te rogi cu mine / Isus se naşte astăzi / copile, pentru tine!

Băieţelul meu a primit de învăţat aceste versuri pentru serbarea de Crăciun de la grupa mică. Am repetat împreună seara trecută şi am fost foarte hotărât să îl ajut pe Filip să înveţe repede şi bine, ca ceilalţi copiii să nu ne-o ia mult în faţă – Filip a lipsit de la grădiniţă câteva zile, tocmai când au primit fiecare versurile de învăţat.

Ei bine, Filip nu a avut chef. Era obosit, cum sunt toţi copii la ora 9 seara când au în sfârşit părinţii timp de ei… Nu a vrut să repete, nu se concentra la poezie, dar eu am insistat, cu calm şi răbdare – după parerea mea – pentru că avem un dead-line, şi nu ne permitem să avem o prestaţie sub aşteptări, să fim indispuşi sau pur şi simplu să nu vrem să repetăm atunci când prindem ocazia! Dar… nu a mers. Au apărut primele lacrimi de frustrare în ochişorii obosiţi, dar tati nu se dă bătut! Apoi a apărut vreau la mami, dar tati crede că se poate, nu ne lăsăm acuma când aproape am răzbit! Apoi…

Am avut o revelaţie! Eram la vino să te rogi cu mine, când am realizat cât de mult se aseamănă situaţiile între ele, când vine vorba de încercarea de-a impune din afară ceva cuiva, mai ales când contextul este nepotrivit! Filip a rostit chemarea la rugăciune, nu cu bucurie, ci cu lacrimi de refuz în ochi; apropierea Crăciunului nu a fost decât un of, nu din nou! Iar copilul căruia i se adresa ar fi rămas perfect indiferent, pentru că nu ar fi văzut nici un motiv de-a se alătura „bucuriei” de Naşterea Domnului.

Am renunţat, amărât că am fost neînţelept. Desigur, cineva s-ar putea opri la aspectele tehnice, psihologice, la metodele despre cum să ajuţi copilul să înveţe, sau ce să faci, ce să nu faci… Pentru mine însă a fost o lecţie, pe care sper să nu o uit, deşi nu sunt sigur că nu voi cădea în acest păcat. Ar fi… păcat! Pentru că atât de adesea, de Crăciun, uităm complet semnificaţia sărbătorii. Suntem stresaţi să ne asigurăm că totul e în regulă, că am pregătit şi am lustruit convenienţele, că dăm bine. Ne grăbim să proclamăm Naşterea, dar numai pentru că aşa ne-am obişnuit şi doar ca să ne achităm de îndatoririle de buni creştini!

… Şi uităm că mijlocul de transport a Mariei nu era perfect, că salonul de naşteri nu era perfect, că temperatura nu era perfectă, nici igiena, nici hainele… Că însuşi Mântuitorul nu era decât un biet copilaş complet dependent de părinţii lui, iar păstorii nu au găsit decât un prunc într-o iesle umilă. Uităm că mirosea urât în grajd, ca în orice grajd, că era aproape întuneric, că era frig şi neîngrijit, strâmt, incomod. Ne frământăm să fie totul perfect de Sărbători, pentru că am învăţat să nu ne mulţumim cu aproape-perfectul. Însă uităm că, în ciuda imperfecţiunilor, Crăciunul înseamnă bucurie, pace, adorare şi mulţumire aduse lui Dumnezeu, veselie, acceptare, dăruire, cântare, împăcare, părtăşie, toate acestea nu impuse de calendar, de programe,  ci ca efect al înţelegerii adevăratului motiv de bucurie, simplu, printr-o atitudine înţeleaptă şi smerită.

Iată, deci, un nou paradox pe care l-am trăit zilele acestea.

Nu cred că îl voi uita prea curând!

Mai mult decât biruitori

Text:

„Ştim că în toate lucrurile, Dumnezeu lucrează spre binele celor ce-L iubesc, al celor chemaţi după planul Său.[…] Ce vom spune deci despre aceste lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?[…] Dar, în toate acestea, noi suntem mai mult decât învingători prin Dumnezeu, care Şi-a arătat dragostea Lui pentru noi!” Romani 8: 28, 31, 37 – Traducere în Limba Română Modernă.

Ideea principală:

Lucrurile despre care vorbeşte Pavel aici sunt punctele noastre slabe, invidia, persecuţia, neacceptarea, sărăcia, pericolul… Contextul este clar şi se referă la situaţiile prin care credincioşii pot trece, pentru că viaţa – chiar a copiilor Domnului – nu este doar un şir de bucurii, de zile senine, de aplauze. Din contră, cel mai adesea ne trezim batjocoriţi, luaţi în zeflemea, marginalizaţi, consideraţi ciudaţi sau înguşti, fosile din vremurile când omul era doar un animal superstiţios… Paradoxal, Pavel ne explică totuşi un lucru, greu de înţeles cu mintea, însă perfect posibil prin credinţă: Biruinţa noastră este asigurată, chiar dacă ea nu vine din priceperea sau puterea sau eforturile noastre, ci vine de la Dumnezeu, care e de partea noastră. Nu avem adversari pe măsură! Nu pentru că noi suntem tari, ci pentru că orice armă ar folosi Diavolul, nu putem pierde decât lucrurile acestei lumi… Iar acestea nu trebuie să ne ţină legaţi oricum.

Ideea secundară:

Puterea noastră este de fapt dragostea pe care ne-o arată Dumnezeu. Armele noastre – armele Duhului. Roadele Duhului, cele ce fac de ruşine faptele firii. Încrederea şi speranţa în Domnul. Convingerea neclintită că El este la conducerea vieţii noastre! 

Concluzie:

Cum poate fi cineva mai mult decât biruitor? Eu cred că poţi fi biruitor – după ce te-ai străduit şi te-ai luptat tu, sau să obţii o biruinţă nu facilă, dar prin „metode” alternative (vezi mai sus: dragostea lui Dumnezeu) iar aceasta te face „mai mult decât”!

Dumnezeu, adăpostul

Text:

„Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea, nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor, chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării şi s-ar ridica până acolo încât să se cutremure munţii. […] „Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu: Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ.” Domnul oştirilor este cu noi, Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi.” Psalmul 46

Ideea principală:

Noi proclamăm adesea supremaţia lui Dumnezeu în viaţa noastră, pentru că a devenit un obicei şi nu pentru că suntem într-adevăr pătrunşi de acest adevăr. Nu că este o minciună – sper că nu este! – însă ne prinde bine să ne oprim şi să ştim (să conştientizăm) că El este cu adevărat singurul care poate dispune orice, în viaţa oricui! Deci, şi într-a mea!

Ideea secundară:

Deşi nu e secundară în text, am dorit să supun această idee primei. Respectiv, că Dumnezeu este sprijinul nostru, adăpostul, temelia, speranţa, încrederea, ajutorul, purtătorul de grijă, tatăl, mângâietorul, călăuzitorul, viitorul. Eu pot şi ar trebui să mă simt la adăpost şi în siguranţă în braţul Domnului. Însă, toate aceste asigurări, binecuvântări, promisiuni sunt pentru acela care se opreşte şi înţelege că NUMAI Dumnezeu este suveran şi singurul în stare să dispună de orice, în viaţa oricui! În alte condiţii, e suficient un vânticel şi mă voi clătina, voi cădea, pentru că eu nu sunt un „adăpost” suficient de rezistent, de puternic.

Concluzie:

Nu la voia întâmplării am subliniat aceleaşi idei. Nu rosti un adevăr atât de mare – Dumnezeu este sprijinul meu! – fără să îl înţelegi şi să ţi-l însuşeşti! Nu fi doar un ecou, ci o voce. Nu mima credinţa, ci fii sincer şi abandonează-te în mâna Lui!