Se priviră în tăcere, în lumina slabă a lumânării.

Nu se auzea nimic de-afară, deşi îl aşteptau de mult timp… Începuse să plouă mărunt, ca toamna, nu era nici frig, nici zăpadă, iar stelele se ascunseseră sub norii groşi ca o plapumă. Parcă plecaseră şi ele la culcare.

Mama rupse tăcerea:

„Parcă anul acesta întârzie mai mult ca de obicei, nu? Pe unde o fi?…”

De sub pătura grea de lână se auzi o voce mică, de copil adormit:

„Mie mi-e somn!… Nu a venit încă?”

Tatăl privi îngândurat afară, pe geamul mic şi murdar, cu toate că nu putea vedea nimic. Era întuneric beznă şi ploaia cădea fără încetare. Ar fi vrut să îl încurajeze pe micuţ, dar nu găsea ce să-i spună. Trecuseră mai multe ceasuri de când aşteptau, iar încet-încet acelaşi gând părea că se naşte în mintea fiecăruia:

„Probabil că nu mai vine…”

Copilul se întoarse cu faţa la perete. Nu zise nimic, dar suspinele înăbuşite nu lăsau nici o îndoială. Fusese atât de sigur că va veni, încât toată seara, înfrigurat, îşi repetase în gând ce îi va spune atunci când va intra pe uşă. Iar acum, după atâta aşteptare, îl cuprinse întristarea… Ar fi vrut aşa de mult să îl cunoască, pentru că toată lumea vorbea despre el, cât de minunat este, cât de binevoitor! Iar cine îl vede o dată, cine stă de vorbă cu el, cine îl aude, nu îl mai uită toată viaţa!

Mama continuă:

„Numai când eram eu copil, într-un an când era război, nu a venit!…”

Tatăl o privi contrariat, dar din pricina întunericului nu reuşi să îi prindă privirea. Zise:

„Ei şi tu acuma, sigur că va ajunge! Poate a rămas mai mult pe la alte case, încă nu e prea târziu! Ce război?!…”

Nemulţumit, se ridică şi se apropie de soba mică din colţ ce se chinuia să încălzească încăperea. Luă un lemn, îl aruncă pe foc şi imediat locul se umplu cu un fum înecăcios. Lemnele erau ude, surcele putrede, care fac mai mult fum decât foc… Atâta îşi putuse permite să cumpere, nimeni nu dă nimic pe gratis! Se îndreptă spre uşă, o deschise şi ieşi în curte, mormăind în barbă:

„Cât o să mai dureze? Nici măcar eu nu mai sper!…”

Înăuntru, copilul de întoarse către mama lui şi o întrebă, încercând să pară curajos:

„Mama, nu e prea târziu, nu? Nu trebuie să îmi fie aşa de somn, nu?”

Mama îl privi zâmbind şi-i spuse în şoaptă:

„Dacă ţi-e somn, dormi! El nu se supără… Din câte ştiu eu, e obişnuit să îi găsească dormind pe copii. De cele mai multe ori, chiar şi pe oamenii mari îi vede tot dormind. Culcă-te acum! O să te trezesc eu când va ajunge la noi!…”

Copilul de întoarse din nou cu faţa spre perete şi de data aceasta, liniştit, închise ochii. Nu trecu mult şi adormi, iar mama îl acoperi mai bine. În cămăruţă, mica soba nu încălzea destul, iar ultimele lemne trebuiau să ajungă până la dimineaţă. Oftând, ieşi pe prispă şi îl găsi pe tata privind la drumul ce venea dinspre sat.

„Vine?”

„Nu văd nimic!…”

Afară se răcise, aerul era mai pătrunzător, trecuse de miezul nopţii, iar cei doi rămaseră o vreme unul lângă altul, tăcuţi, privind spre sat. Un câine stătea de vorbă cu luna, undeva prin vale. Încet, ca o părere, se auzi însă un zvon îndepărtat de glasuri. Curând, parcă de undeva mai de-aproape, se desluşi un cânt, însoţit de râsete şi veselie, iar toată valea se trezi parcă din amorţeală!

Mama, iute ca vântul, intră în casă şi se duse drept la patul copilului. Se aplecă, îl sărută şi îi şopti la ureche, ca să-l trezească:

„A venit! Trezeşte-te, fiule, e aici! A venit grupul de colindători!”

Aşa că, iată, aşteptarea de Crăciun nu e nicicând zadarnică – colindătorii ajung întotdeauna!

Pe de altă parte, Dumnezeu ne dă numeroase ocazii pentru a împleti teoria cu practica. Se întâmplă uneori ca ele să treacă neobservate, însă odată ce hotărâm să nu mai fim doar nişte “cunoscători” ci şi “executanţi”, vom vedea cât de adesea putem face o mulţime de fapte bune! Tot ce este nevoie: să decidem că vrem să facem ceva!

Când evreii au ieşit din Egipt, Dumnezeu le-a dictat condiţiile în care ei vor fi conduşi prin pustie, vor birui în luptele cu inamicii şi vor întemeia o ţară a lor, un popor, o naţiune. Dumnezeu le-a trasat un cadru, un perimetru în care ei trebuiau să funcţioneze, iar una dintre prevederile esenţiale era ca orice străin (din alte popoare sau ţinuturi) să fie tratat bine şi să nu fie persecutat, orice sărac să aibă ocazia să îşi strângă măcar necesarul pentru supravieţuire, orice bolnav să fie adus înaintea preotului pentru rugăciune. Cu alte cuvinte, chiar şi cei care nu au sprijinul familiei, a banilor sau măcar a sănătăţii, să aibă o şansă la o viaţă decentă.

Principiul acesta face parte dealtfel chiar din trăsăturile nealienate, primare, ale fiinţei umane. E în adâncul nostru sădită mila şi compasiunea pentru aceia care nu se descurcă singuri. Totuţi, de prea multe ori societatea umană modernă împinge acest aspect la periferie, îl neagă şi îl ignoră până când ajungem să ne întrebăm cum sunt posibile grozăvii de neimaginat, în mijlocul oraşelor, în mijlocul mulţimii.

Ei bine, grija faţă de semeni îmbracă forma unei porunci, a unui ordin. Domnul Isus ne ordonă (iar dacă e “domn” înseamnă că e “şef”, “conducător”, “autoritate”) să nu uităm de facerea de bine, de cel mai puţin “norocos”, de sărac, de cel apăsat de boală, de bătrân, de văduvă, de orfan. Apostolii ne îndeamnă la fel, Iacov ne explică întocmai care este religiunea adevărată. Luăm aminte?

S-au petrecut mai multe lucruri în ultima vreme, despre unele aflaţi pe blogul Asociaţiei Smiles, altele se petrec la nivel personal, dar parcă tot mai insistent (mi) se reaminteşte cât de importantă este orice acţiune, de amploare sau nu, care să aducă un mai bine în viaţa cuiva, să dea de gândit, să determine schimbări, să propage bunăvoinţa!

Fii şi tu parte, pe cât posibil, din această campanie continuă! La vremea potrivită, vom secera rezultatele, “dacă nu vom cădea de oboseală!”

Fiţi binecuvântaţi!

Campania s-a încheiat. Numărul de clickuri (peste 800) nu a fost suficient totuşi pentru a ne aduce un loc în clasament eligibil pentru finanţare. Poate data viitoare!… Dorim să mulţumim tuturor susţinătorilor noştri şi tuturor celor care vor continua să acceseze paginile noastre de internet, pentru a afla detalii noi despre munca pe care o desfăşurăm!

…iniţiativa Asociaţiei Smiles de-a oferi un adăpost oamenilor străzii din Oradea.

Nu te costă nimic, trebuie doar să dai click aici, să urmezi instrucţiunile şi să votezi!

Votul tău este extrem de important! Dacă ai prieteni şi crezi că pot şi ei participa, nu ezita să le spui şi lor şi încurajează-i să îşi invite şi ei prietenii să voteze!

În traducerea nouă, textul acesta este poate apărea mai proaspăt, mai clar, deşi îl cunoaştem foarte bine şi unii am crescut auzind nenumărate predici inspirate de el, iar mesajul este evident acelaşi, doar că sunt folosite cuvinte mai apropiate de limbajul obişnuit al vremurilor noastre. Dealtfel, consider că unul dintre dezavantajele traducerii Cornilescu este limbajul învechit, nu de neînţeles, dar care a devenit aproape exclusiv apanajul religiosului; astfel, omul obişnuit al secolului XXI nu-l mai percepe în primul rând intim, personal, ci mai degrabă detaşat, ca o relicvă, ca o limbă a misticului. Deci, pentru că am devenit oarecum imunizaţi la textele biblice prea bine cunoscute, este binevenită o reîmprospătare a limbajului, aproape ca o trezire la realitate.

Textul în sine este extraordinar de elocvent. Pavel devine adesea un apologet al măreţiei lui Dumnezeu în scrierile sale, pentru că doreşte să transmită, să facă clară nevoia de reverenţă şi de abandonare în faţa Lui, tuturor cititorilor. Deci, şi nouă astăzi! Pentru Pavel, unul dintre lucrurile de bază este descoperirea, acceptarea şi recunoaşterea îndurării lui Dumnezeu faţă de fiecare dintre noi – fără acest element, orice „credinţă” este dovedită falsă şi neroditoare. Astfel, Pavel ne comunică, folosind cuvinte clare şi simple, că Dumnezeu este suveran absolut, iar judecăţile pe care El le rosteşte sunt întru totul acceptabile şi mai mult, perfecte! În ciuda faptului că adesea nu le înţelegem!…

Este interesant de văzut că primul element despre care ni se spune este îndurarea Domnului. El ne arată nouă, oamenilor, o bogăţie de îndurare, un belşug de bunăvoinţă, o revărsare a favorurilor şi a graţiei divine! O splendoare ce nu poate trece neobservată, decât poate în ochii omului răzvrătit, corupt, despărţit de Dumnezeu şi cufundat în întunericul adânc al păcatului ucigaş! Totuşi, pentru cei mai mulţi, bunătatea Tatălui este evidentă! Trebuie să fie!

În al doilea rând, aflăm că judecăţile şi înţelepciunea Domnului sunt de cele mai multe ori mai presus de puterea noastră de înţelegere. Deşi nu ne place, trebuie să recunoaştem că mintea noastră limitată are nevoie de ajutorul credinţei şi a încrederii în El, mai ales în faţa situaţiilor neplăcute, adesea dureroase, prin care trecem. Când pierdem pe cineva drag, când suferim sau vedem oameni nevinovaţi suferind pe nedrept, când vedem copii condamnaţi la mizerie din cauza unor părinţi iresponsabili, când ne este greu să vedem bogăţia de îndurare, atunci avem nevoie de acceptare şi trebuie să spunem pur şi simplu: „Ştie Domnul de ce!” Nu avem o altă alternativă decât să ne bizuim pe promisiunile Lui, în ciuda evidenţelor! Iată ce mare provocare ni se pune în faţă!…

În al treilea rând, trebuie să înţelegem că nimic din ce facem nu poate impune lui Dumnezeu o decizie sau alta. El ESTE suveran! El face ce doreşte. El se îndură de cine vrea să se îndure! Are milă de cine vrea, şi nimeni nu poate întreba „de ce?” Dumnezeu nu „trebuie”, oricât de revoltător ar putea părea! Noi suntem doar „lutul”, suntem doar „robi nevrednici”! Totuşi, alegerea Lui a fost să se îndure, să aibă milă, să ne facă „fii” şi „moştenitori” – în întregime alegerea Sa! Noi nu am fi putut face absolut nimic pentru a determina această bunăvoiţă de necuprins!

Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile! Cu atât mai mult tu şi eu, simpli muritori, simpli păcătoşi!… Şi totuşi, harul fără margini ne-a fost dat nouă! Toată slava să fie a Lui în veci! Amin!

La prima vedere, citind versurile lui David, este mai greu de înţeles acest subtitlu. Psalmul vorbeşte despre cât de minunat este Dumnezeu şi cum l-a ajutat El pe David în clipele lui de deznădejde. Atunci când era în vale, apăsat şi zdrobit sub poveri, Dumnezeu şi-a întins mâna şi l-a vindecat, l-a ridicat pe stâncă, l-a păzit de ruşinea de-a fi pierdut împreună cu cei răi. David continuă şi ne împărtăşeşte rugăciunea şi promisiunea pe care o face Domnului: mila Lui determină în noi dorinţa laudei şi nevoia de a mărturisi despre bunătatea şi îndurarea divină!

Şi totuşi… în ce fel foloseşte aceasta bisericii ca ansamblu? Cum produce sfinţirea? Eu am înţeles în felul acesta: atunci când avem experienţe cu Domnul, putem mărturisi oricui despre cum a lucrat El, iar aceasta produce un singur efect. Previzibil, natural – lauda la adresa lui Dumnezeu!

Cheia este să luăm ultimul verset (12) şi să îl multiplicăm la nivelul întregii biserici, în dreptul fiecărui credincios. Dacă fiecare vom declara lauda pentru Domnul, dacă fiecare ne vom îndemna inima să nu rămână mută, dacă fiecare vom spune în duh şi adevăr: „Doamne Dumnezeule, eu pururi te voi lăuda!” spuneţi-mi: ar putea rămâne „Casa Domnului” nesfinţită?!

La Asociaţia Smiles există de asemenea o dinamică foarte accentuată în privinţa proiectelor şi a felului în care sunt ele administrate. Suntem un organism mare, masiv chiar în unele prinvinţe, dar nu suferim deloc de „dinozaurism”, aşa că este o chestiune de timp până când ceva se schimbă pentru eficientizarea şi îmbunătăţirea activităţilor. În sensul acesta, inclusiv postările pe acest blog trebuie să sufere modificări.

Pentru că în ultimii ani am publicat peste optzeci de articole, cuprinse în aproximativ 100 de postări, care au atins multe chestiuni importante pentru tinerii creştini cât şi pentru alţi cititori interesaţi, suntem gata acum să mergem mai departe. Consider că acesta este un aport important pentru oricine este preocupat de creşterea spirituală, iar materialele cuprinse pot sluji încă multă vreme scopului pentru care au fost scrise: îndrumarea şi încurajarea tânărului creştin în umblarea lui cu Domnul !

A nu se înţelege că nu vom mai avea postări, sau că blogul nostru se va închide. Este doar o reorganizare a structurii de funcţionare, aşa încât modul în care am funcţionat până acum probabil va fi „updatat” la o versiune superioară.

În acelaşi timp, un alt blog se lansează !

Acesta este asociatiasmiles.wordpress.com.

Nu am avut până acum o prezenţă în blogosferă cu un material consistent de prezenatre a activităţii Asociaţiei Smiles. A venit vremea să schimbăm, să corectăm acest lucru. Considerăm că este dreptul şi opţiunea oricărei persoane interesate să afle în detaliu cine, ce şi cum este Smiles. De asemenea, proiectele, munca şi dedicarea colegilor din Smiles, întâmplările de viaţă, dramele şi succesele beneficiarilor serviciilor noastre, căderile şi reuşitele noastre comune, toate acestea merită să fie cunoscute de cât mai mulţi oameni. De ce să nu îi lăsăm pe cei interesaţi să devină parte a ce înseamnă să dăruieşti zâmbete în fiecare zi !?

Cu aceste gânduri în minte, vă invit să continuaţi să verificaţi măcar din când în când blogul nostru, al tinerilor de la Gepiu, şi în acelaşi timp să începeţi accesarea zilnică (de ce nu?) a noului blog asociatiasmiles.wordpress.com pentru afla detalii despre întreaga noastră activitate.

Fiţi binecuvântaţi, rămâneţi aproape de Domnul, căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi urmăriţi să aveţi şi să răspândiţi printre oameni dragostea şi compasiunea Lui! Rămâneţi aproape!

Asociaţia Smiles a organizat a treia ediţie a manifestării numite „Ziua Bunătăţii” – The Kindness Day, ce se doreşte a fi o mână întinsă înspre cei din jurul nostru, persoane în dificultate, dar care nu se află înscrişi în proiectele noastre obişnuite.

Astfel, pentru prima dată, anul acesta am dedicat „Ziua Bunătăţii” copiilor şi tinerilor cu handicap fizic şi/sau psihic, în mod deosebit celor de la Asociaţia Down şi Asociaţia SOS Autism, pentru care s-a prezentat o piesă de teatru la Teatrul Arcadia, apoi ne-am despărţit pe grupe, pentru ca la final să ne întâlnim din nou cu toţii la Mc Donalds…

Grupa mea a făcut o plimbare prin Băile Felix, după care am făcut jocuri, concursuri, am cântat şi ne-am veselit! Iar la sfârşit de tot, a venit şi ploaia!…

Iată câteva poze de la o zi cu adevărat memorabilă:

Vorbim adesea despre lucruri mari, despre valori nobile şi principii creştine, despre dragoste şi credincioşie… Vorbim despre pilda pe care o avem de la Domnul nostru şi despre necesitatea de a-l copia în trăirea noastră, fiind astfel „adevăraţi următori” ai lui Isus Cristos, oameni care şi-au pus priorităţile în concordanţă cu Scriptura… Şi totuşi, se întâmplă să cădem examenul simplu al „trăirii în pace” cu cei din jurul nostru!

Astfel, este foarte posibilă şi chiar probabilă situaţia următoare: tocmai am ieşit de la biserică, unde s-a predicat extraordinar despre iertare, îngăduinţă şi dragoste, mă îndrept înspre parcare pentru a pleca către casă şi observ că cineva a parcat maşina exact în spatele maşinii mele! Nu am cum ieşi, sunt condamnat să aştept, sunt la cheremul respectivului şofer! Sunt atât de iritat, încât sar la volan şi încep să claxonez încontinuu, indiferent dacă deranjez pe cineva sau nu. Insist până va ieşi cineva de undeva! De fapt, vreau să deranjez, vreau să fac scandal, să ştie toată lumea despre nedreptatea care mi se face! „Vai, ce ţară de doi bani!”

Dacă eu aş fi mai tolerant, pe de altă parte nimeni nu şi-ar mai parca maşina aiurea, cu alte cuvinte dacă ne-ar preocupa buna-înţelegere cu semenii noştri, poate lumea asta ar fi mai bună, poate ţara nu ar mai fi de doi bani! Poate am înţelege mai uşor că doar în măsura în care ofer pot să şi primesc, însă chiar şi atunci când ofer şi nu primesc nimic îndemnul rămâne valabil! Asta ca să nu mai vorbim despre înţelesul primar – fii blând şi împăciuitor, în măsura în care depinde de tine! Iar adevărul e că depinde în cea mai mare măsură de tine! De fiecare dintre noi.

Iniţiativa 5: „Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos.”

Am mai discutat şi înainte despre faptul că Domnul Isus nu face o listă de lucruri care sunt păcat, sau o listă a celor permise. Ba mai mult, Pavel ne spune că lucrurile în sine nu sunt păcătoase, dar că întrebuinţarea, uzul pe care noi li-l dăm produce efecte bune, pozitive sau din contra, produce nefericire, amărăciune, păcat – despărţire de Dumnezeu. Încredinţarea fiecăruia are rolul de arbitru, iar conştiinţa ar trebui să ne fie antrenorul, consilierul.

Aşa că totul se reduce până la urmă la cât de mult mă las eu influenţat, schimbat, modelat de ceea ce este scris în Cartea Sfântă, în ce măsură îl las pe Duhul Sfânt să mă sfătuiască şi să îmi schimbe mintea după voia lui. Singura soluţie este eu să scad, Cristos să crească în mine; ceea ce Pavel spune prin aceasta este că dorinţele mele, soluţiile mele, perspectivele mele trebuie abandonate sau schimbate ca să fie în concordanţă cu dorinţele, soluţiile şi perspectiva lui Dumnezeu.

Atunci când vorbim despre alegerile noastre, trebuie să ţinem cont că avem voie orice! Uau! Dar exact cum noi explicăm copiilor noştri, Dumnezeu ne explică de ce nu e bine pentru noi să folosim această libertate supremă! Nu suntem capabili să gestionăm lucrurile cu o înţelepciune desăvârşită, aşa că mai bine ne păstrăm conduita în limite uneori rigide, dar până la urmă utile. Copiii noştri nu ar şti cum să administreze un sac cu bomboane! Nici zece kilograme de îngheţată! Totuşi, asta nu înseamnă că nu au voie să ia o bomboană azi, una mâine… Cam la fel trebuie privită înfrânarea pe care trebuie să ne-o impunem, chiar dacă avem libertatea deplină a lucrurilor.

Păzeşte-te de învăţăturile libertine! În principiu, acestea vorbesc foarte mult despre libertate, dar prea puţin despre barierele pe care e imperios necesar să le asociem. Acceptă libertatea în Cristos, dar înţelege că ai de purtat o cruce. Nu la gât, ci în gândire! Fii gata să faci ce e de folos!

Nu vreau decât să vă reamintesc câteva lucruri pe care de altfel le ştim cu toţii deşi pare că le-am uitat, chestiuni de viaţă în definitiv, care au relevanţă pentru orice aspect al existenţei noastre, ca fiinţe sociale dar şi ca indivizi. Sunt câteva idei, cu valoare de reflexie poate, dar care aş dori să vă facă să meditaţi două-trei clipe…

Iniţiativa 1: Fii modest – înţelege că nu ştii şi nu poţi totul!

Biblia ne îndeamnă să fim modeşti, smeriţi, şi să nu umblăm după lucruri peste măsura noastră. Adică e bine să îşi cunoşti „lungul nasului” şi să nu îţi asumi responsabilităţi pe care să nu le poţi duce la capăt. Dacă poţi, mergi înainte! Dar dacă nu poţi, lasă pe altcineva, pentru că s-ar putea să strici mai mult decât să zideşti. Pe de altă parte, un proverb zice că Dumnezeu nu a pus toată mintea în capul unui singur om! Fii deschis să asculţi şi părerea altuia, chiar dacă ţi se pare că nu are nimic de spus!… De foarte multe ori, contrariul se dovedeşte a fi adevărat!

Iniţiativa 2: Cultivă bunul simţ- e o floare rară!

În ultimii ani, parcă tot mai mult se pierde „simţul comun”. Este înlocuit cu un tupeu agresiv, urât, mirosind a transpiraţie şi prostie! Datul din coate a devenit profesie de credinţă pentru mulţi dintre semenii noştri, este o etalare a instinctelor profunde, animalice, ce scot în evidenţă egoismul primar; ca o culme, îi vedem pe preacuvioşi înghesuindu-se la puparea moaştelor, la butoaiele cu apă (de ploaie) sfinţită, totul cu sete, cu un patos justificat doar de credinţa stupidă în lucruri ce nu au nici un fel de valoare! Nimeni nu se înghesuie să ajute, să se pocăiască, să fie mai bun, mai tolerant, mai iubitor! Bunul simţ trebuie maltratat, luat în derâdere, sufocat sau ignorat până dispare – acesta pare a fi scopul masei! Tu fii însă înţelept şi învaţă să-l apreciezi, pentru că dacă e să adăugăm valoare lumii în care trăim, numai aşa se poate! Lasă locul doamnei sau bătrânului care stă în picioare, când iei tramvaiul; spune „vă rog” şi „mulţumesc” atunci când ai nevoie de ceva; nu privi în partea cealaltă, fără să saluţi, când treci pe lângă cineva cunoscut; răspunde când eşti întrebat, vorbeşte frumos, fii amabil! Atâtea situaţii în care poţi aduce o bucurie, un zâmbet prin atitudinea ta, sau din contră, supărare, frustrare, resentimente. Dacă egoismul, ignoranţa, prostia se deprind, eu cred că şi bunul simţ poate fi învăţat – fii deci cel mai bun şi mai priceput profesor!

Iniţiativa 3: Fii pozitiv, fii optimist!

Spunea cineva că e mai bine să faci riduri la coada ochiului, pentru că ai zâmbit toată viaţa, decât pe frunte, pentru că ai fost mereu încruntat! Sunt mai uşor de mascat, se pare! Ce pot să spun cu siguranţă este că de-a lungul anilor, şi optimismul şi pesimismul creează urme, efecte. E suficient să te uiţi la cei care au ajuns la 50, 60 sau 70 de ani de viaţă. Unii oameni devin atât de amari, de acri, de lipsiţi de bucurie şi de senin, încât toată lumea îi evită – poate doar cei ca ei să nu fie deranjaţi! Pe de altă parte, vei găsi oameni care au o frumuseţe interioară, o căldură sufletească ce rezistă oricărei situaţii, o mulţumire adâncă şi o pace netulburată, chiar dacă trec prin greutăţi deosebite! De ce? Pentru că ei văd totuşi jumătatea plină a paharului, văd caşcavalul şi nu găurile!

În încheiere, o glumă:

Pesimistul spune: „Mai rău nu se poate!”

Optimistul dă replica: „Ba se poate!”

Astfel, atunci când au apărut baptiştii, penticostalii, „ostaşii” precum şi alţii ca ei – toţi propovăduind căinţa faţă de păcatele comise şi trăirea unei vieţi curate – oamenii le-au asociat denumirea de pocăiţi, pentru că acesta era crezul, mottoul, mesajul lor principal. Atunci când cineva lua decizia de a merge la adunările pocăiţilor, pentru că ajungea la concluzia că propovăduirea lor este corectă, şi mai ales când se boteza în apă, conform credinţei „noi”, atrăgea şi asupra lui denumirea de pocăit; aceasta spre nemulţumirea preoţilor „vechii” credinţe, care îşi vedeau astfel enoriaşii scăzând în număr.

Alături de acest considerent, trebuie spus şi faptul că într-adevăr viaţa multora dintre ei a fost schimbată şi transformată, iar efectele au fost vizibile în mod evident. Pentru mulţi oameni, schimbarea aceasta era de neînţeles, de la alcool se ajunge la abstinenţă, de la înjurătură la încurajare, de la chef la rugăciune, etc. Desigur, pentru cei mai mulţi, era mai lesne să pună totul pe seama unei rătăciri, a unei nebunii – de aceea termenul de pocăit a primit şi conotaţia de „ciudat”, „nebun”, „rătăcit”- lucru de asemenea întărit de mesajele celor mai mulţi dintre preoţii bisericilor tradiţionale. Îmbrăcămintea, vorba, principiile, atitudinea, totul i-a făcut pe pocăiţi să devină o specie aparte.

Dar până la urmă ce înseamnă să fii pocăit? Ce înseamnă cu adevărat pocăinţa? Din Faptele Apostolilor, capitolul 17 versetul 30, aflăm că Dumnezeu porunceşte tuturor oamenilor să se pocăiască! Deci, a te pocăi este o decizie, o alegere. Omul trebuie să decidă, în momentul în care a înţeles adevărul mesajului din Cuvânt, să se pocăiască. Dar ce presupune acest lucru?

Ei bine, în Noul Testament, scris în limba greacă, termenul este fără echivoc şi în mintea celor care ascultau mesajul lui Pavel de exemplu, sau a celorlalţi apostoli, îndemnul la pocăinţă era foarte bine înţeles. Respectiv, chemarea era la o „schimbare a minţii” – metanoia. În Romani este exprimat foarte clar acest lucru, în capitolul 12, versetul 2. Pocăinţa deci înseamnă decizia de schimbare a gândirii. Pe de altă parte, semnificaţia din Vechiul Testament este aceea de „schimbare a drumului”, deci o decizie de a urma o altă cale. Astfel, sensul cel mai complet şi mai profund al termenului vine din combinarea celor două: în primul rând o schimbare a opticii de viaţă, a modului de a privi lucrurile, o abandonare a felului de a fi de dinainte şi o schimbare a drumului, a direcţiei.

Din păcate, atunci când spui cuiva că ar trebui să se pocăiască, de cele mai multe ori vei fi respins. Motivele sunt numeroase, dar cred ca dincolo de înţelegerea eronată din partea ascultătorului, trebuie să existe o explicare clară şi răspicată din partea vorbitorului. Decizia de a-L urma de Domnul, de a te pocăi, este cea mai importantă, pentru că fără o astfel de schimbare, a minţii şi a drumului, drumul vechi te duce direct la iad. Încă ceva: sensul de dicţionar al termenului (acela de părere de rău, remuşcare) nu te ajută, dacă nu este urmat de termenul biblic, acela de decizie de schimbare. Atâţia oameni merg în iad, părându-le rău de păcatele lor, însă o părere de rău care nu a dus la schimbare! Trebuie să fim foarte serioşi şi consecvenţi, pentru a-i ajuta pe oameni să priceapă de ce şi cum trebuie înţeleasă pocăinţa, şi în primul rând pe noi înşine trebuie să ne verificăm dacă suntem sau nu în situaţia de a ne pocăi din nou! Domnul să ne ajute!