Uneori e mai bine să aştepţi

Există un pasaj in Biblie care mi s-a părut întotdeauna un pic ciudat, un pic greu de înţeles, exagerat într-o măsură, surprinzător şi paradoxal, însă cu siguranţă provocator. A existat un om, Ieremia, proorocul pe care Dumnezeu l-a chemat să vorbească poporului într-un mod deosebit, despre un viitor sumbru, cauzat de neascultarea şi idolatria oamenilor, şi care reprezintă într-un fel acel gen de oameni neînţeleşi, care se simt neînţeleşi, se dăruiesc cu toată inima chemării lor, sunt entuziaşti dar nu primesc în schimb decât umeri ridicaţi, respingere, iar adesea ajung în depresie, înstrăinaţi.

Este vorba despre Plângerile lui Ieremia, capitolul 3, versetele 26-31. Citiţi acest pasaj din Cuvânt şi veţi şti despre ce vorbesc. Ieremia (al cărui nume înseamnă Dumnezeu aruncă) este omul „condamnat” de două ori: Dumnezeu îl trimite să vorbească poporului despre lucruri grele, despre judecata pe care oamenii şi-au atras-o prin faptelele lor rele, despre robia în care vor fi duşi, ca popor; în acelaşi timp, tiparul său este mai degrabă cel al unui om sensibil, fragil, care nu poate fi rece şi nu poate acţiona ca un simplu mesager. Ieremia simte cu poporul său, suferă cu el, îl doare păcatul şi totuşi, nu are ce face, nici măcar nu i se permite să mijlocească pentru neamul său.

Acest tânăr a avut de transmis un mesaj grav, iar povara aceasta a fost una extremă pentru el. L-am putea compara cu un alt profet, Iona, care era mai degrabă gata să rostească mesajul judecăţii divine cu bucurie, cu satisfacţie – ţinem minte cum s-a aşezat undeva pe un deal, la umbră, să privească spectacolul distrugerii. Ieremia în schimb a simţit adânc povara oamenilor săi şi a suferit cumplit, ştiind că ei nu vor să se întoarcă la Domnul.

În acest context, al suferinţei şi neputinţei, fiind prins între hotărârea lui Dumnezeu de-a îngădui robia pentru popor şi imposibilitatea de-a-i trezi pe bieţii adormiţi în fărădelegile lor, Ieremia înţelege un lucru esenţial pentru noi toţi, indiferent de timpul în care trăim, de neam, de cultură sau orice altceva: cel mai bun lucru este să te bizuieşti pe Domnul.

Sunt câteva cuvinte cheie aici. Aşteptarea în tăcere este cea mai grea, pentru că nici măcar nu-ţi poţi exprima frustrarea nerăbdării. Să aştepţi, chiar şi puţină vreme, dar să nu te poţi plânge, să nu poţi comenta, să nu poţi ofta măcar, este atât de greu! Ajutorul Domnului nu vine întotdeauna imediat, iar aşteptarea nu este plăcută. Apoi, să porţi un jug este din nou atât de neplăcut. Mai mult, să îl porţi în tinereţe! De aceea nu îl poartă multă lume, tocmai pentru că este un lucru foarte greu de acceptat. Tinerii vor libertate, nu juguri. În general, oamenii nu vor juguri, poveri. Atunci cum? Să stai singur, să taci, îţi umpli gura cu ţărână, să-ţi dai obrazul să fie batjocorit! Atâtea lucruri insuportabile, înjositoare, degradante, demente, imposibile! Iar peste toate, să mai continui să speri, să nu îţi pierzi nădejdea, nici viziunea, nici entuziasmul?!

Uneori este mai bine să aştepţi, în tăcere şi ascultare, înecându-şi revolta din piept, înghiţind ţărâna amară, împotriva dorinţelor tale, în pofida celor ce râd de tine, pentru că Domnul nu leapădă pentru totdeauna!  Înţelegi acum? Ştie el când să te elibereze, dar până atunci, rămâi lângă el. Ai răbdare! Ai speranţă! Va veni şi vremea aceea. Aşteaptă!

Reclame

Despre tinerigepiu
Coordonator proiect

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: