Training – Pierderea, întristarea şi jelania

Spunea cineva că ultimul episod al vieţii este moartea. Ea face parte într-adevăr din realitatea existenţei noastre, nu este un accident ci o certitudine. Chiar dacă ştim că fiecare dintre noi vom muri într-o zi, nu este totuşi ceva despre care să vorbim foarte adesea, sau ceva la ce să ne gândim de multe ori. De ce? Pentru că, în cele mai multe cazuri, moartea este asociată cu tristeţea, chiar disperarea uneori, cu sentimentul pierderii şi al neputinţei în faţa inevitabilului şi ireversibilului.

Cel care pierde pe cineva drag se confruntă cu trăiri foarte intense, sentimente extrem de puternice, care pot determina în ce măsură va reuşi să revină cu succes la o viaţă normală, după o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. Toţi trecem prin aceste stări speciale, pentru că toţi ne confruntăm cu pierderea şi este important să înţelegem că este normal să lăsăm suferinţa şi întristarea să aibă loc, tocmai pentru ca mai apoi să ne vindecăm de ele.

Întristarea este trăirea interioară a pierderii, experimentarea intimă a suferinţei. Jelania este exprimarea acesteia în exterior. Amândouă trebuie să aibă loc şi nu este bine să ni le refuzăm. Psihicul uman funcţionează în parametri optimi atunci când folosim mijloacele de refulare pe care le avem, fără a ne impune atitudini anormale în faţa diverselor situaţii normale prin care trecem. Prin procesul plânsului de exemplu, s-a considerat că organismul elimină toxine esenţiale, iar acest lucru s-a confirmat analizându-se compoziţia lacrimei. Pe de altă parte, sunt eliberate endorfine, cu efectul binecunoscut.

Sunt şase puncte ale împăcării cu sinele, în cazul pierderii, întristării şi jelaniei:

  1. Înţelegerea şi acceptarea realităţii morţii. Acest prim pas poate lua multă vreme, însă trebuie făcut. Rememorarea evenimentelor, a amintirilor este esenţial pentru jelirea celui decedat, chiar dacă tendinţa este de respingere şi negare.
  2. Înfruntarea durerii pierderii. Nu dorim, firesc, să trecem prin durere, am dori mai degrabă să o evităm. Însă trebuie să acceptăm că e nevoie de „doze” de suferinţă, pe care să le asimilăm, este singurul fel în care putem procesa ce s-a întâmplat, fără a risca o vindecare incompletă, cu efecte mult mai severe şi îndelungate.
  3. Păstrează amintirea celui care a murit. Poţi avea o relaţie cu cineva care a murit? Desigur. Este o relaţie a amintirii, a memoriei. Nu o evita, nici nu considera inutilă amintirea celor petrecute în timpul vieţii. Nu uita că trecutul face posibilă speranţa pentru viitor!
  4. Regăseşte-ţi sau construieşte-ţi o nouă identitate. E normală o schimbare în situaţia aceasta. Trebuie preluate roluri noi, se produce o maturizare, o căutare intensă a viziunii pentru viitor. Este normală şi benefică o astfel de trăire.
  5. Căutarea semnificaţiei. Adesea, după pierderea cuiva drag, ne punem problema scopului în viaţă, a filosofiei existenţei, o rearanjare a priorităţilor. Suntem tentaţi să-i punem întrebări lui Dumnezeu, să căutăm justificări. E un proces normal, iar aceste frământări aduc de regulă o eliberare a tensiunii psihice. Nu îl evitaţi!
  6. Primirea sprijinului din partea celorlalţi. Nu trebuie să crezi că eşti ssingur în durerea ta, nici că te poţi descurca singur. Nu e un semn de slăbiciune să cauţi sprijinul prietenilor. Treci prin această durere ştiind că şi alţii au experimentat-o.
Reclame

Despre tinerigepiu
Coordonator proiect

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: