Se-apropie Crăciunul…

…vino să te rogi cu mine / Isus se naşte astăzi / copile, pentru tine!

Băieţelul meu a primit de învăţat aceste versuri pentru serbarea de Crăciun de la grupa mică. Am repetat împreună seara trecută şi am fost foarte hotărât să îl ajut pe Filip să înveţe repede şi bine, ca ceilalţi copiii să nu ne-o ia mult în faţă – Filip a lipsit de la grădiniţă câteva zile, tocmai când au primit fiecare versurile de învăţat.

Ei bine, Filip nu a avut chef. Era obosit, cum sunt toţi copii la ora 9 seara când au în sfârşit părinţii timp de ei… Nu a vrut să repete, nu se concentra la poezie, dar eu am insistat, cu calm şi răbdare – după parerea mea – pentru că avem un dead-line, şi nu ne permitem să avem o prestaţie sub aşteptări, să fim indispuşi sau pur şi simplu să nu vrem să repetăm atunci când prindem ocazia! Dar… nu a mers. Au apărut primele lacrimi de frustrare în ochişorii obosiţi, dar tati nu se dă bătut! Apoi a apărut vreau la mami, dar tati crede că se poate, nu ne lăsăm acuma când aproape am răzbit! Apoi…

Am avut o revelaţie! Eram la vino să te rogi cu mine, când am realizat cât de mult se aseamănă situaţiile între ele, când vine vorba de încercarea de-a impune din afară ceva cuiva, mai ales când contextul este nepotrivit! Filip a rostit chemarea la rugăciune, nu cu bucurie, ci cu lacrimi de refuz în ochi; apropierea Crăciunului nu a fost decât un of, nu din nou! Iar copilul căruia i se adresa ar fi rămas perfect indiferent, pentru că nu ar fi văzut nici un motiv de-a se alătura „bucuriei” de Naşterea Domnului.

Am renunţat, amărât că am fost neînţelept. Desigur, cineva s-ar putea opri la aspectele tehnice, psihologice, la metodele despre cum să ajuţi copilul să înveţe, sau ce să faci, ce să nu faci… Pentru mine însă a fost o lecţie, pe care sper să nu o uit, deşi nu sunt sigur că nu voi cădea în acest păcat. Ar fi… păcat! Pentru că atât de adesea, de Crăciun, uităm complet semnificaţia sărbătorii. Suntem stresaţi să ne asigurăm că totul e în regulă, că am pregătit şi am lustruit convenienţele, că dăm bine. Ne grăbim să proclamăm Naşterea, dar numai pentru că aşa ne-am obişnuit şi doar ca să ne achităm de îndatoririle de buni creştini!

… Şi uităm că mijlocul de transport a Mariei nu era perfect, că salonul de naşteri nu era perfect, că temperatura nu era perfectă, nici igiena, nici hainele… Că însuşi Mântuitorul nu era decât un biet copilaş complet dependent de părinţii lui, iar păstorii nu au găsit decât un prunc într-o iesle umilă. Uităm că mirosea urât în grajd, ca în orice grajd, că era aproape întuneric, că era frig şi neîngrijit, strâmt, incomod. Ne frământăm să fie totul perfect de Sărbători, pentru că am învăţat să nu ne mulţumim cu aproape-perfectul. Însă uităm că, în ciuda imperfecţiunilor, Crăciunul înseamnă bucurie, pace, adorare şi mulţumire aduse lui Dumnezeu, veselie, acceptare, dăruire, cântare, împăcare, părtăşie, toate acestea nu impuse de calendar, de programe,  ci ca efect al înţelegerii adevăratului motiv de bucurie, simplu, printr-o atitudine înţeleaptă şi smerită.

Iată, deci, un nou paradox pe care l-am trăit zilele acestea.

Nu cred că îl voi uita prea curând!

Reclame

Despre tinerigepiu
Coordonator proiect

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: