De Crăciun

posibilă poveste

 

Se priviră în tăcere, în lumina slabă a lumânării.

Nu se auzea nimic de-afară, deşi îl aşteptau de mult timp… Începuse să plouă mărunt, ca toamna, nu era nici frig, nici zăpadă, iar stelele se ascunseseră sub norii groşi ca o plapumă. Parcă plecaseră şi ele la culcare.

Mama rupse tăcerea:

„Parcă anul acesta întârzie mai mult ca de obicei, nu? Pe unde o fi?…”

De sub pătura grea de lână se auzi o voce mică, de copil adormit:

„Mie mi-e somn!… Nu a venit încă?”

Tatăl privi îngândurat afară, pe geamul mic şi murdar, cu toate că nu putea vedea nimic. Era întuneric beznă şi ploaia cădea fără încetare. Ar fi vrut să îl încurajeze pe micuţ, dar nu găsea ce să-i spună. Trecuseră mai multe ceasuri de când aşteptau, iar încet-încet acelaşi gând părea că se naşte în mintea fiecăruia:

„Probabil că nu mai vine…”

Copilul se întoarse cu faţa la perete. Nu zise nimic, dar suspinele înăbuşite nu lăsau nici o îndoială. Fusese atât de sigur că va veni, încât toată seara, înfrigurat, îşi repetase în gând ce îi va spune atunci când va intra pe uşă. Iar acum, după atâta aşteptare, îl cuprinse întristarea… Ar fi vrut aşa de mult să îl cunoască, pentru că toată lumea vorbea despre el, cât de minunat este, cât de binevoitor! Iar cine îl vede o dată, cine stă de vorbă cu el, cine îl aude, nu îl mai uită toată viaţa!

Mama continuă:

„Numai când eram eu copil, într-un an când era război, nu a venit!…”

Tatăl o privi contrariat, dar din pricina întunericului nu reuşi să îi prindă privirea. Zise:

„Ei şi tu acuma, sigur că va ajunge! Poate a rămas mai mult pe la alte case, încă nu e prea târziu! Ce război?!…”

Nemulţumit, se ridică şi se apropie de soba mică din colţ ce se chinuia să încălzească încăperea. Luă un lemn, îl aruncă pe foc şi imediat locul se umplu cu un fum înecăcios. Lemnele erau ude, surcele putrede, care fac mai mult fum decât foc… Atâta îşi putuse permite să cumpere, nimeni nu dă nimic pe gratis! Se îndreptă spre uşă, o deschise şi ieşi în curte, mormăind în barbă:

„Cât o să mai dureze? Nici măcar eu nu mai sper!…”

Înăuntru, copilul de întoarse către mama lui şi o întrebă, încercând să pară curajos:

„Mama, nu e prea târziu, nu? Nu trebuie să îmi fie aşa de somn, nu?”

Mama îl privi zâmbind şi-i spuse în şoaptă:

„Dacă ţi-e somn, dormi! El nu se supără… Din câte ştiu eu, e obişnuit să îi găsească dormind pe copii. De cele mai multe ori, chiar şi pe oamenii mari îi vede tot dormind. Culcă-te acum! O să te trezesc eu când va ajunge la noi!…”

Copilul de întoarse din nou cu faţa spre perete şi de data aceasta, liniştit, închise ochii. Nu trecu mult şi adormi, iar mama îl acoperi mai bine. În cămăruţă, mica soba nu încălzea destul, iar ultimele lemne trebuiau să ajungă până la dimineaţă. Oftând, ieşi pe prispă şi îl găsi pe tata privind la drumul ce venea dinspre sat.

„Vine?”

„Nu văd nimic!…”

Afară se răcise, aerul era mai pătrunzător, trecuse de miezul nopţii, iar cei doi rămaseră o vreme unul lângă altul, tăcuţi, privind spre sat. Un câine stătea de vorbă cu luna, undeva prin vale. Încet, ca o părere, se auzi însă un zvon îndepărtat de glasuri. Curând, parcă de undeva mai de-aproape, se desluşi un cânt, însoţit de râsete şi veselie, iar toată valea se trezi parcă din amorţeală!

Mama, iute ca vântul, intră în casă şi se duse drept la patul copilului. Se aplecă, îl sărută şi îi şopti la ureche, ca să-l trezească:

„A venit! Trezeşte-te, fiule, e aici! A venit grupul de colindători!”

Aşa că, iată, aşteptarea de Crăciun nu e nicicând zadarnică – colindătorii ajung întotdeauna!

Reclame

Despre tinerigepiu
Coordonator proiect

One Response to De Crăciun

  1. Pingback: În altă ordine de idei… | Asociaţia Smiles

%d blogeri au apreciat asta: